România: țară de asamblat, nu de câștigat – Cum exportă multinaționalele profitul

România este parte din lanțul global de producție, dar nu și din lanțul de profit. Multinaționalele vin aici pentru forță de muncă ieftină, taxe mici și reguli blânde. Ce nu vin să aducă? Banii reali, din inovație, dezvoltare, proprietate intelectuală.

Marile corporații nu consideră România o piață-cheie, ci mai degrabă un atelier. Se produce, se asamblează, dar deciziile importante – și profiturile – se întorc în vest. În România rămân salariile mici și o parte infimă din ce generează activitatea. Companiile își înregistrează cercetarea, dezvoltarea, strategiile de vânzare și toate drepturile de proprietate intelectuală în țări cu regimuri fiscale favorabile. Acolo ajunge și profitul.

Cum se face „magia”? Prin mecanismul prețurilor de transfer. Asta înseamnă că o companie din România plătește suprapreț către o firmă-soră din Olanda sau Luxemburg pentru „servicii de consultanță”, „licențe software”, „know-how”, „branding”. Astfel, din România ies bani către firme din același grup, dar în țări cu taxe mai mici. Nu e doar profitul cel care se duce, ci chiar și o parte din cifra de afaceri.

România nu găzduiește centre mari de cercetare-dezvoltare (R&D) și nici nu deține proprietăți intelectuale importante în aceste rețele. Asta înseamnă că nu putem impune taxe reale pe profituri generate local. Suntem doar un pas intermediar – și de multe ori, ignorat. Adevărata valoare adăugată pleacă din țară la nivel contabil înainte ca ANAF să apuce să o taxeze.

În timp ce noi ne bucurăm de „investiții străine”, realitatea e că le subvenționăm indirect. Le dăm terenuri, scutiri, infrastructură. În schimb, rămânem cu poluare, muncă ieftină și un stat slab, incapabil să își finanțeze propriile servicii. Fără reglementare reală a prețurilor de transfer și fără investiții în cercetare internă, România va rămâne o țară de șurubelnițe.

Și într-o lume care se automatizează rapid, nici măcar munca ieftină nu mai garantează locul în fabrică.