Educația care taie aripile: când bursele dispar, dispare și motivația

România se află într-o criză profundă a educației. Nu pentru că elevii n-ar vrea să învețe sau profesorii n-ar vrea să predea, ci pentru că statul pare că se străduiește să taie exact puținele mecanisme care mai funcționează.

Bursele școlare, care pentru unii copii din familii sărace însemnau bani de transport, haine sau chiar mâncare, au început să fie anulate sau tăiate drastic. În unele orașe, s-au schimbat criteriile; în altele, s-au „reevaluat” bugetele. Acolo unde elevii aveau o motivație clară – să învețe bine pentru o bursă care le ușura puțin viața –, acum au rămas doar promisiunile goale ale unui sistem care pretinde că-i sprijină, dar îi ignoră.

Pentru copiii din familii „normale” sau modeste, bursa nu era un bonus, ci un colac de salvare. Un semn că efortul lor este văzut și răsplătit. În absența acestui semnal, ce mesaj le transmite statul? Că nu contează. Că nu merită. Că poți trage tare și tot nu primești nimic.

Pe de altă parte, curriculumul școlar e rupt de realitate. Elevii nu învață despre taxe, despre drepturi, despre cum funcționează lumea de azi. În schimb, sunt forțați să tocească formule și comentarii literare ca în anii ‘80. Nu ne pregătim copiii nici pentru piața muncii de azi, nici pentru cetățenie activă.

În loc să investim în infrastructură digitală, în profesori bine plătiți și motivați, în consiliere profesională și în burse reale, decidenții noștri se grăbesc să taie exact acolo unde doare cel mai tare: la motivația elevului.

Educația românească pare să se adreseze unui copil idealizat: cu părinți bogați, sprijin acasă, meditații, internet bun și zero griji. Realitatea e alta: România educă milioane de copii care trăiesc la limită, iar fără burse și sprijin, acești copii nu au șanse reale.

Un stat care taie burse taie speranțe. Și fără speranță, o generație întreagă pleacă din start cu aripile frânte.