Cooperativizare versus fragmentare: De ce România exportă tone de cereale, dar fermierii săi rămân mai săraci decât viticultorii francezi sau crescătorii de vaci olandezi

România este frecvent lăudată drept „grânarul Europei”. În 2025-2026 am reușit din nou să ne clasăm în topul exporturilor europene de cereale, cu milioane de tone de grâu, porumb și floarea-soarelui trimise către piețele internaționale. Avem pământ negru, suprafețe întinse și o tradiție agricolă veche de secole. Totuși, realitatea de la firul ierbii spune o altă poveste. Fermierul român mediu muncește din zori până în noapte, dar câștigă adesea mai puțin decât un viticultor francez dintr-o fermă mică sau un crescător de vaci olandez. Diferența nu vine doar din climă sau subvenții – ci din felul în care suntem organizați: fragmentare totală versus cooperare inteligentă.

Potrivit datelor oficiale ale Institutului Național de Statistică (INS), în 2023 România avea 2.859 milioane de exploatații agricole – cel mai mare număr din întreaga Uniune Europeană. Dimensiunea medie a unei ferme românești este de aproximativ 4,5 hectare. Peste 90% dintre aceste ferme au sub 5 hectare. Multe sunt de subzistență, lucrate cu familia și un tractor vechi. Această fărâmițare extremă înseamnă costuri mai mari la hectar, acces redus la tehnologie modernă și o putere de negociere aproape inexistentă.

Când vine vorba de vânzare, tabloul devine și mai dureros. Fermierul român muncește un an întreg, recoltează, iar la final Cargill sau ADM îi explică politicos că prețul a scăzut din cauza „condițiilor de piață”. Vinde vrac, la preț de commodity internațional, și rămâne cu o marjă foarte mică.

Cum arată modelul de succes în Vest Priviți spre Franța. Multe podgorii sunt gestionate de ferme familiale, nu foarte mari, dar strâns legate în cooperative puternice. Acestea se ocupă de tot: de la vinificație și ambalare, până la crearea de branduri și export. Un strugure nu mai e doar un strugure – devine vin cu denumire de origine controlată, vândut la prețuri premium.

La fel se întâmplă în Țările de Jos, la capitolul creștere a vacilor pentru lapte. Ferme familiale intensive (cu peste 100 de vaci în medie) sunt organizate în cooperative gigantice, cum este FrieslandCampina. Ele controlează procesarea, inovația, standardele de calitate și lanțurile de distribuție internaționale. Fermierul olandez nu vinde lapte brut – el vinde un produs finit, cu marjă consistentă și venituri previzibile.

Ce pierdem noi din cauza fragmentării Vestul a înțeles de mult un adevăr simplu: singurătatea în agricultură înseamnă sărăcie. Prin cooperare, fermierii mici pot cumpăra îngrășăminte, semințe și motorină la prețuri mai bune, pot construi împreună silozuri moderne, fabrici de procesare sau chiar branduri naționale. Pot negocia direct cu supermarketurile și exportatorii, fără să lase cea mai mare parte din profit în mâinile intermediarilor.

Contrastul devine și mai evident când analizăm resursele de care dispun fermierii. România deține una dintre cele mai mari suprafețe agricole din Uniunea Europeană: aproximativ 12,6–13,5 milioane hectare teren agricol utilizat. Comparativ, Olanda are doar circa 1,8 milioane hectare. Cu toate acestea, accesul la finanțare – esențial pentru modernizare, tehnologie și reziliență – este disproporționat. Volumul total de credite agricole în România se situează la un nivel mult inferior, în timp ce în Olanda (prin instituții precum Rabobank și cooperative) fermierii beneficiază de un volum de finanțare de câteva ori mai mare raportat la suprafață. Adică, deși avem de 6-7 ori mai multă suprafață agricolă, fermierii olandezi au acces la capital mult superior, ceea ce le permite să investească masiv în tehnologie de precizie, procesare integrată și inovație. Fermierul român mediu se luptă în continuare cu inputuri scumpe, echipamente vechi și lipsa de capital.

La noi, cooperativele există, dar sunt încă puține, fragile și deseori marcate de neîncredere. Mulți fermieri spun: „Am încercat cu vecinul, s-a terminat cu scandal”. Preferăm să rămânem independenți, chiar dacă asta înseamnă să vindem ieftin și să cumpărăm scump. Consecința este previzibilă: producem cantități mari de cereale, dar procesăm și valorificăm prea puțin. Exportăm materie primă ieftină și importăm adesea făină specială, ulei rafinat sau produse lactate premium.

O parte importantă din banii produși de fermierii români ajunge la marii traderi internaționali – Cargill, ADM, Bunge sau Ameropa – care cumpără la preț mic, procesează sau revând cu marje substanțiale pe piețele globale. Fermierul rămâne cu o fracțiune redusă din valoarea reală a recoltei sale.

Există totuși o cale înainte? Da, dar ea necesită răbdare, schimbare de mentalitate și sprijin serios din partea autorităților. Simplificarea procedurilor de înființare a cooperativelor, stimulente fiscale atractive pentru asocieri, programe de training antreprenorial și transparență în accesarea fondurilor europene ar putea schimba lucrurile. Există deja exemple românești de succes – cooperative care funcționează bine în legumicultură, pomicultură sau producție de lactate. Ele trebuie promovate, multiplicate și transformate în modele.

Nu avem nevoie neapărat de ferme uriașe, ci de fermieri mici care lucrează împreună inteligent. Agricultura românească are un potențial extraordinar: pământ fertil, oameni harnici și acces la cea mai mare piață unică din lume. Ceea ce ne lipsește este organizarea.

Trecerea de la simpla producție de volume la crearea de valoare adăugată prin cooperare nu este o modă – este singura soluție realistă pentru ca fermierul român să poată trăi decent din munca sa, la fel ca omologul său din Franța sau Olanda.

Fragmentarea ne ține mici și vulnerabili. Cooperativizarea ne poate face puternici și respectați. Depinde doar de noi cât de repede vom învăța lecția.

-Harpalete